Cartea Neagră

Cartea Neagră

    Pe planeta noastră Terra, au loc permanent careva schimbări, de la neânsemnate până la schimbări globale. Cauza acestor schimbări, în mare parte se datorează factorilor mediului, iar în unele cazuri schimbările apar și în rezultatul factorilor cosmici. Deci la apariția vieții pe Pământ, factorii abiotici ai mediului permanent au influiențat evoluția organismelor vii. Iar organismele vii au influiențat și ele asupra mediului ambiant. Astfel biosfera Terrei poate fi considerată un ecosistem complex.

    Actualmente specia umană este dominantă pe planetă. Întrucât noi oamenii am devenit demult un factor important în mediul înconjurător și influiențăm asupra florei și faunei, iar în ultimile secole aceasta nu mai poate fi neobservată. Drept exemplu sunt schimbările climaterice, tăierea pădurilor, vânatul ilicit al animalelor, poluarea mediului ambiant, etc. Toate acestea au un impact negativ asupra mediului ambiant și biodiversității de specii în ecosisteme. Unele specii de animalele cândva larg răspândite, acum sunt specii rare incluse în Cartea Roșie. Este necesar de menționat că unele specii au dispărut deja, anume din cauza omului. Iar cele rare ar putea fi pierdute din biodiversitatea Terrei. Unele specii ar putea dispărea chiar în momentul acesta, când tu stimate cititor citești aceste rînduri.

    Speciile deja dispărute complet de pe fața pământului, au parte de un singur și ultimul omagiu din partea omenirii de a fi incluse în Cartea Neagră, ca rezultat al nepăsării și pericolul pe care îl putem prezenta cu arma în mâină pentru mediul ambiant.
   Lista animalelor dispărute din cauza omului începe din anul 1600, deși unele specii au început să dispară încă din epoca antică. După datele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (World Conservation Union - IUCN) în 2008, în ultimii 500 de ani au dispărut 844 specii de animale [3]. Este o cifră destul de amețitoare și este posibil ca această cifră să se mărească [2]. Incredibil că noi oamenii am influiențat atât de mult asupra naturii. Lista completă a speciilor rare, inclusiv și a speciilor extincte poate fi găsită pe site-ul www.iucnredlist.org/search [4].
     În rândurile ce urmează sunt descrise unele specii de animale incluse în Cartea Neagră. Astfel aceste exemple a speciilor dispărute, trebuie să servească ca învățăminte pentru generațiile viitoare de a proteja biodiversitatea actuală a planetei. Posibil dacă nu vom reuși noi aceasta o v-a face următoarea specie umană [1].

   

Bibliografie

1.      Вымершие виды животных. Тема: Фотографы » Красивое фото  23-08-2011, 08:14. 
art-assorty.ru/136-vymershie-vidy-zhivotnyh.html  (accesat la 24.05.2014).

2.      Черная книга вымерших животных. dic.academic.ru/dic.nsf/ruwiki/1192621 (vizitat la 24.05.2014).

3.      Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (World Conservation Union - IUCN). (vizitat la 22.06.2014).

4.      Red list www.iucnredlist.org/search (accesat pe 01.03.2015).

Clasa Amfibieni

[8]

Broasca de aur

   

    Generalități. Broscuța aurie sau Broasca de aur, în limba spaniolă este cunoscută ca Sapo Dorado, iar în limba engleză Golden Toad. Alte denumiri comune în engleză sunt Golden Toad of Monteverde,  Monte Verde Toad, Alajuela toad și Orange toad.  Este considerată specie dispărută. Broasca de aur ( Bufo periglenes), fiind de dimensiuni mici, a fost răspândită pe un areal de aproximativ 4 km², în zona de nord a orașului  Monteverde (Costa Rica). Este trist faptul că această specie a fost descrisă pentru prima dată în 1966 de catre herpetologul Jay Savage [1]. Iar la 15 mai 1989, a mai fost găsit un singur exemplar de sex masculin. Până în prezent nu a fost observat nici un exemplar în natură. Astfet Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), a declarat Bufo periglenes ca specie dispărută, cauza fiind încălzirea globală și pierderea habitatului, factorul antropic, inclusiv și alți factori nefavorabili [2, 4].

    Taxonomia. Broasca de aur (Bufo periglenes, Savage, 1967 sau Periglenes Incilius), face parte din familia Bufonidae, care include cca. 500 de specii.

Regnul	Încrengătura	Clasa	Ordinul	Familia	Genul
Aninalia	Cordata	Amphibia	Anura	Bufonidae	Bufo

    Această specie mai are câteva sinonime în limba latină: Bufo periglenes,Cranopsis periglenes, Ollotis periglenes [3, 5].

    Aspectul exterior. Masculii adulți măsurau până la 5 cm în lungime. Ei au fost descriși ca fiind ,,DayGlo golden orange”, și, spre deosebire de femele, pielea lor a fost strălucitore și luminoasă. Jay Savage a fost atât de surprins, cînd le-a văzut prima dată, nu a crezut că sunt reale. Jay Savage a spus următoarele : ,,Eu trebuie să mărturisesc că părerea mea inițială, atunci când le-am văzut a fost una de neîncredere și suspiciune că cineva întâtâmplător le-a înmuiat acele exemplare în vopsea de email”.

    Broastele prezentau un dimorfism sexual bine diferențiat. Broaștele de sex feminin erau mai mari decât masculii, și în loc de a fi de culoare portocaliu deschis, erau de coloare măsline închisă spre negru cu pete purpurii înconjurate de galben. La femelele cutia craniană era mai mare, decât la masculi, ridicându-se peste nivelul orbitelor (globii oculari), în timp ce la masculi cutia craniană era mai mică, și în general masculii erau mai mici [3].

  Figura 1. Broscuța aurie (mascul) [3]     

  

      

  

        Figura 2. Fecundarea broscuței aurii, mascul este sus și femela jos. [4].

    Habitatul și ecologia (modul de viață). Broasca de aur a fost răspândită în parte de nord a Republicii Costa Rica , pe o suprafata de aproximativ 4 km², la o altitudine medie de 1,500 de metri. În prezent este o rezervație naturală cunoscută sub numele Monteverde Cloud Forest Reserve, cu o suprafață de peste 10,500 ha. A fost fondată în 1972 [7].

    Durata medie de viață a aceste specii este necunoscută, dar alte specii de amfibieni din familia Bufonidae au o durata de viata medie de 10 - 12 ani.

Figura 3. Monteverde, Habitatul natural al Broscuței de aur. [7]

   

    Reproducerea. Momentul împerecherii broascuței de aur era primăvara în luna aprilie-mai când se sfârșea sezonul uscat. Bălțile din pădurile tropicale apărute în rezultatul ploilor era locul potrivit pentru reproducerea acestora. Se adunau în grupuri, timp de cinci - zece zile pentru împerechere, în apa de ploaie, acumulată la rădăcinile copacilor. Ultima dată reproducerea lor a fost documentată în aprilie-mai 1987, înainte ca specia să dispară.

    Totul se petrecea în felul următor. Pentru câteva săptămâni, în aprilie, după încheierea sezonului uscat și începerea celui umed, masculii se adunau în număr mare în apropiere de bălți de la sol în așteptarea femelelor. Aceștea luptau între ei pentru oportunitatea de a se împerechea până la sfârșitul sezonului scurt de imperechere.

    Masculii deseori depășeau numeric femelele, în unii ani raportul era 10 masculi la o femelă, astfel mulți masculi rămâneau singuri.

     Fiecare cuplu producea o cantitate enormă de ouă, circa 200 – 400 de ouă în fiecare săptămână, aceste broscuțe depuneau ouăle oriunde, deobicei în mediul acvatic, iar perioada de împerechere dura șase săptămâni. Fiecare ou avea aproximativ 3 mm în diametru. Larvele se dezvoltau aproximativ cinci săptămâni, în mediul acvatic, până  ajungeau la maturitate, ca apoi să părăsească bazinul acvatic.

    Ouăle de broască de aur, erau ca niște sferele de culoare negră și cafenie, fiind depuse în bazine mici, de multe ori nu mai mult de un centimetru adâncime. Mormolocii a apăreu în câteva zile, dar procesul de metamorfoză dura patru sau cinci săptămâni. În această perioadă, ei erau extrem de dependenți de condițiile meteo. Astfel precipitațiile mai abundente, ar fi spălat mormolocii pe dealurile abrupte, iar precipitațiile mai reduse, nu asigurau menținerea bălților în care se dezvoltau mormolocii, riscând să se usuce. Broaștele de aur au fost găsite întotdeauna la o altitudine între 1490 m și 1700 m.

    S. K. Jacobson și J. J. Vandenberg a efectuat un studiu în 1991, în Cordillera de Tilarán (Costa Rica). Ei au descoperit că broasca de aur se întâlnea frecvant din din martie până în iunie, perioada în care ploua. În anii 1977 și 1982, masculii depășeau  numeric femelele cu raportul de peste 8 la 1, în bazinele de reproducere. Masculii singuratici atacau perechile de două ori mai des, decât se atacau reciproc. Posibil dimensiunea corpului a masculilor, în comparație cu dimensiunea corpului femelelor, nu oferea un succes la împerechere, totuși împerecherea acestora avea loc, conform lui Jacobson și Vandenberg (1977). Înmulțirea și creșterea anuală a speciei fost observată cel puțin din 1977 până în 1990.

    În 1987, Martha Crump fiind ecolog și herpitolog, a avut norocul să vadă ritualul de împerechere a broascuței de aur. În cartea sa, In Search of the Golden Frog, ea a descris ca fiind ,,unul dintre obiectivele turistice cele mai incredibile pe care l-am văzut vreodată”, și a spus că arăta ca ,,statui, bijuterii orbitore pe podeaua  pădurii”. Pe 15 aprilie 1987, Crump a înregistrat în jurnalul ei de domeniu că a numărat 133 de broaste împerechindu-se într-un bazin acvatic. Iar cinci zile mai târziu, ea a asistat la uscarea bazinelor acvatice, atribuind aceste efectele fenomenelor El Niño și Oscilatia de Sud , ,,lăsând în urmă ouă deshidratate deja acoperite cu mucegai” Broscuțele au încercat să se împerecheze din nou în luna mai. Din cele 43.500 de ouă pe care Crump le-a găsit, doar 29 de mormoloci au supraviețuit la uscarea solului în pădure [3].

    Dispariția. Cauzele dispariției acestei specii pot fi diverse, una din cauze ar putea fi și însăși modul de viață și distribuția lor geografică limitată, dependența de precipitațiile atmosferice și rata mică de a ajunge la maturitate a putut duce la declinul populației. Broasca de aur, la fel ca cele mai multe specii de broaște, este foarte dependentă de apă pentru reproducere. Pielea lor porosă, permeabilă le face foarte sensibile la umiditate și temperatură. Trebuie de menționat că în 1987 a fost un an foarte secetos, ce a influiențat negativ asupra reproducerii  broscuței aurii.            

    Deși declinul populației a început pe la mijlocul anilor 1970 ca urmare a încălzirii oceanelor și atmosferei. Astfel ceața care menținea umiditatea aerului și solului la altitudinea habitatului broscuței de aur, a început să se formeze la altitudini mai mari decât înainte și cercetători cred că schimbările de acest gen au dus la focare de boli. În aer nu se acumula o cantitate suficientă de vapori pentru a forma o ceață deasă și caracteristică în ecosistemele naturale ale acestei specii. Astfel temperatura ma ridicată și evaporarea mai intensă a apei au modificat și presiunea constantă a aerului, toți acești factori erau responsabili de condensarea apei pe vegetație și în  sol. De asemenea fenomenul  El Niño și Oscilația de Sud au încălzit apa în bazinele de reproducere, aceasta a dus la condiții improprii pentru reproducere, precum ploi abundente și oscilațiile pH-lui ridicat în apă. Toți acești factori au dus în cele din urmă la dispariția populației endemice a broaștelor aurii.
    Un alt factor limitativ a fost afectarea populației de către ciupearca Batrachochytrium dendro-batidis. Aceasta ciupercă parazitând broscuțele de aur, face ca pielea amfibiilor să devină groasă, o schimbare care este mortală, deoarece,  amfibienii absorb apa și saruri prin piele. Iar în cele din urmă, aceasta le sufoca. 

    Un studiu mai recent susține ipoteza că de dispariția acestei specii se face fenomenul El Niño și răspândirea speciei de ciupearcă Batrachochytrium dendrobatidis. Datorită  fenomenului El Niño, această ciupercă s-a răspândit și mai mult afectând puternic populația endemică de broscuțe. Totodată se mai confirmă că anii 1986-1987 au fost cei mai secetoși din ultimii o sută de ani înregistrați în Monteverde, totuși aceste condiții uscate erau încă în intervalul de variabilitatea normală a climei. Noul studiu a arătat că Batrachochytrium dendrobatidis sa răspândit din cauza condițiilor uscate cauzate de El Niño [3, 6].

    Încă un factor limitativ pentru specia dată a fost defrișarea pădurilor. Foarte probabil că anunme acest factor a dus la distrugerea echilibrului ecologic în habitatul natural al speciei.  Este necesar de menționat că Republica Costa Rica, în anii ,,70”  al sec. XX, se confrunta cu defrifări masive, de la cele mai mari rate în lume, între anii 1973 – 1989. Însă a reușit cu succes să diminueze defrișările, până la aproape de zero în 2005. Actualmente, aproximativ 25% din suprafața sa terestră reprezintă Parcuri Naționale [6].

    Dar dacă observăm, declinul populației broaștei de aur și dispariția acesteia se încadrează în perioada cu cele mai mari defrișări din țară. Bufo periglenes așa și nu a mai fost observată în natură.

    În perioada dintre descoperire și dispariția speciei, broasca de aur a fost activ prezentată pe afișe de promovare a biodiversității din Republica Costa Rica, dar din păcate fără succes.

    În primăvara anului 1987, un biolog american, care a venit la Cloud forest, special pentru a studia broaștele a numărat 1500 de exemplare în bălțile temporare de reproducere. Acea primăvară s-a dovedit a fi neobișnuit de caldă și uscată, iar majoritatea bălților s-au uscat, înainte ca mormolocii să ajungă la maturitate. Peste un an (1988), a fost un mascul solitar, iar la o distanță de câțiva kilometri s-a observant 7 masculi și 2 femele. Iar pe 15 mai, 1989, a mai fost observant un mascul solitar, aceasta fiind și ultima observație a specie [3].

Bibliografie

1.  Вымершие виды животных. Тема: Фотографы » Красивое фото  23-08-2011, 08:14. art-assorty.ru/136-vymershie-vidy-zhivotnyh.html  (vizitat la 24.05.2014).
2. Черная книга вымерших животных. dic.academic.ru/dic.nsf/ruwiki/1192621 (vizitat la 24.05.2014).
3. Broasca de aur. De la Wikipedia, enciclopedia liberă. en.wikipedia.org/wiki/Golden_toad (vizitat la 21.06.2014).
4.   Золотая жаба. ru.extinct-animals.wikia.com/wiki/Золотая_жаба (vizitat la 21.062014)
5.    Periglenes Incilius. www.iucnredlist.org/details/3172/0 (vizitat la 21.06.2014).
6. Costa Rica. Flora și fauna. De la Wikipedia enciclopedia liberă en.wikipedia.org /wiki/Costa_Rica (vizitat la 22.06.2014).
7. Monteverde Cloud Forest Reserve. De Wikipedia, enciclopedia liberă. en.wikipedia.org/wiki/Monteverde_Cloud_Forest_Reserve (vizitat la 22.06.2014).
8. Самые болишие жывотные. da-nu.ru/articles/samye-bolshie-zhivotnye (vizitat la 19.09.15).

Pasărea Dodo.

    Generalități. Cel mai mult au dispărut speciile endemice. Existând mult timp în izolație și ne având dușmani, în procesul evolutiv perdeau din adaptările morfologice specifice apărării, spre exemplu: reacția rapidă, atenția, pierderea capacității de a zbura la păsări și altele. Cel mai des cauza dispariției unor asemenea specii a fost nu nimicirea directă de către om, dar vânate de animale (pisica, câinele), aduse de om în noile teritorii colonizate. Sau specii aduse întâmplător – șoarecii veniți prin intermediul corăbiilor coloniștilor și exploratorilor europeni. Un alt factor a fost ocuparea habitatului de către om, pentru câmpii și prelucrarea terenurilor.

Unul din cele mai cunoscute exemple de dispariție a păsărilor insulare a fost Pasărea Dodo.

    Taxonomia. Raphus cucullatus (Linnaeus 1758), Pasărea Dodo face parte din familia Columbidae, actualmente include circa 42 de genuri și peste 310 de specii [4].

Regnul	Încrengătura	Clasa	Ordinul	Familia	Genul
Animalia	Cordata	Aves	Columbiformes	Columbidae	Raphus

[5]

    În latină specia mai este cunoscută și sub denumirile: Struthio cucullatus L. 1758 și Didus ineptus L. 1766.

Aspect exterior.  Avea corpul greoi și dolofan, silueta fiind completată de o coadă scurtă, formată dintr-un smoc de pene. Înălțimea corpului era de aproximativ 1 m., dimensiunile acesteia se poate de comparat cu un curcan domestec.

    Picioarele erau  mari, aripile butucănoase, gâtul scurt și ciocul incredibil de gros și de recurbat îi conferea un aspect comic păsării Dodo.

    Deoarece nu avea inamici de care trebuie să se ferească, și-a pierdut capacitatea de zbor. Acesta este un fenomen frecvent la păsările insulare. În timp ce celelalte păsări incapabile să zboare erau alergătoare neobosite, pasărea Dodo se mișca legănat, ca o rață.

 Figura nr.1. Pasărea Dodo, aspectul exterior [6].

    Habitatul și ecologie (modul de viață). Pasărea Dodo a trăit de-a lungul mileniilor pe insulele Réunion și Mauritius din Oceanul Indian. La numai două sute de ani de la venirea omului în această regiune, păsările au dispărut. Pasărea Dodo cu aspectul său neobișnuit este una din cele mai cunoscute specii dispărute. Engleza uzuală a preluat numele acestui animal în expresia: "mort, ca o pasărea Dodo".

Figura nr.2. Insulele Réunion, Mauritius și Rodrigues, singurul loc unde trăiau păsările Dodo [2].

    La venirea omului pe insulele Réunion și Mauritius, păsările erau în număr mare. Cu toate acestea se foarte puțin despre ele. Se știe că alimentația era vegetariană, mâncau și semințe dure. Pentru ușurarea digestiei înghițeau pietricele.

    Reproducerea. Conform scrierilor, aceste păsări aveau un dans de curtare acompaniat de mișcări din aripi, iar perechile petreceau perioade lungi de timp împreună. Depuneau un singur ou în cuibul pregătit din iarbă, în pădure. Puiul era îngrijit de ambii părinți.

    Dispariția. Deși pasărea Dodo este ruda îndepărtată a porumbelului de astăzi, primii oameni ce au pășit pe insulele Réunion și Mauritius nu mai văzuseră nimic asemănător. Au denumit-o lebădă cu moț sau curcan sălbatic. Deoarece nu aveau inamici se apropiau fără teamă de așezările umane, devenind astfel prăzi ușoare. 

 Figura Raphus cucullatus

    Pasările au fost ucise cu miile, mai ales pentru carnea lor. Deși descrierile din vremea respectivă relatau că pasărea Dodo avea o carne fibroasă și puțin gustoasă, marinarii sosiți după călătorii lungi o consumau cu plăcere. Dar pasărea Dodo nu a dispărut doar datorită vânatului excesiv. Colonizatorii au adus cu ei pe insulă: porci, șobolani, câini, pisici pentru care ouăle păsării Dodo erau o pradă ușoară. În anul 1680, deci la aproximativ 170 de ani de la sosirea primului om pe insule, a dispărut și ultima pasăre Dodo [1].

    Se spune că ultima pasăre Dodo a fost găsită de fica unui colonist, când încă aceasta era pui. Fetița în taină avea grijă de ea. Dar din întâmplare părinții ei au aflat despre aceasta. Ei au socotit că această ocupație a ficii este stranie și au omorât ultima pasăre Dodo. Tot ce a rămas de la Dodo sunt descrierea acestuia, pene și schelete ale acesteia [3]. Pasărea Dodo figurează și în cartea ,,Alisa în țara minunilor”, scrisă de Lewis Carroll [3].

             

Figura nr. 3. Schelet de pasăre Dodo[2]     

   
Figura nr. 4. os de pasărea Dodo [2]

    

    În a doua jumătate a sec. XX, Dodo a devenit simbolul apărării și protejării speciilor rare [3].

Bibliografie:

1.      Дронт. art-assorty.ru/136-vymershie-vidy-zhivotnyh.html (vizitat la 22.12.2014)

2.      Pasărea Dodo. ro.wikipedia.org/wiki/Pasărea_Dodo (22.12.2014)

3.      Черная книга вымерших животных. dic.academic.ru/dic.nsf/ruwiki/1192621

(vizitat la 24.05.2014).

4.      Columbiformes. ro.wikipedia.org/wiki/Columbiformes (vizitat la 20.12.204).

5.      Raphus cucullatus. www.iucnredlist.org/details/22690059/0 (vizitat la 20.122014).
6. Licitație pentru oasele unei păsări Dodo. www.reporterntv.ro/stire/licitatie-pentru-oasele-unei-pasari-dodo-galerie-foto (accesat la 20.04.2015).

Porumbelul migrator

    Generalități. Porumbelul migrator sau sălbatic, originar din America de Nord, avea multe asemănări cu porumbeii sau turturele din zilele noastre. Aspectul cel mai remarcabil al acestei specii l-a reprezentat numărul enorm de indivizi [1].

    Taxonomie. Ectopistes migratorius (Linnaeus, 1766), Porumbelul migrator [2].

Regnul	Încrengătura	Clasa	Ordinul	Familia	Genul
Animalia	Cordata	Aves	Columbiformes	Columbidae	Ectopistes

Sinonime:

·         Columba migratoria Linnaeus, 1766;

·         Columba canadensis Linnaeus, 1766;

·         Ectopistes migratoria Swainson, 1827 [6].

[6]

Figura nr. 1. Schelet de porumbel migrator.

    Porumbelul migrator inițial a fost descris de către Carl Linnaeus în 1766, cu numele de Columba migratoria, iar în 1827 William Ioan Swainson la redenumit în genul Ectopistes. Pe parcurs au mai fost aplicate și alte denumiri științifice, cum ar fi Porumbelul de doliu, iar în latină Ectopistes canadiensis, dar au fost respinse în favoarea Ectopistes migratorius.

    Rămășițele scheletice ale acestuia datează din Pleistocen, 100.000 mii de ani în urmă. Este perioada în care porumbelul a început să se extindă [6].

    Aspectul exterior. Porumbelul migrator sau sălbatic, originar din America de Nord, avea multe asemănări cu porumbeii din zilele noastre.

Figura nr. 2. Aspectul exterior al Porumbelului migrator, mascul în stânga, cu un penaj roz al pieptului și femela din dreapta (foto din Biblioteca Universității Laval, Québec, Canada) [6].

    Din punct de vedere fizic a fost adaptat pentru viteză și manevrabilitate în zbor, cu un mic cap și gât, coadă lungă și în formă de pană, avea aripile acuțite. Mușchii pieptului erau bine dezvoltați, permițându-i să zboare pe distanțe foarte mari. Lungimea corpului la masculi era 39-41 cm, iar la femele până la 38-40 cm, cu o greutate de 260-340 g, masculii fiind mai mari.

    Habitatul și ecologie (modul de viață). Porumbelul migrator sau sălbatic Ectopistes migratorius (Linnaeus, 1766), originar din America de Nord, avea multe asemănări cu porumbeii sau turturele din zilele noastre. A fost răspândit în SUA, Canada, SUA, Mexica și Cuba.

    În secolul XIX specia Ectopistes migratorius era destul de răspândită în America de Nord, a fost observat în pădurile din estul și centrul Canadei, precum și SUA, ocazional a mai fost observat mai la sud, până la Mexic și Cuba. Așa cum a fost menționat anterior, porumbelul migrator a fost una din cele mai răspândite specii de pe glob, dar de-a lungul secolului XIX, efectivul speciei a continuat să se reducă [2]. Ultimele păsări sălbatice a fost împușcate în anii 1900. Ultima păsăre a murit în captivitate în 1914, în Grădina Zoologică din Cincinnati [2].

    A fost o specie nomadă. Migra în căutarea hranei și loc potrivit pentru reproducere. Migrau în stoluri mari milioane de păsări. Acesta se hrăneau cu culturile agricole ale fermierilor, fucte și semințele plantelor. În luna aprilie formau stoluri foarte numeroase, așa cum s-a menționat anterior [2]. 

    Stoluri de milioane zburau în cerurile Americii de Nord, se aruncau în jos mâncând, fructe, pomușoare, insecte, recoltele agricole, asemenea lăcustelor. Distrugeau în calea sa recolte întregi ale agricultorilor, astfel fiind o specie foarte vorace, deranjau foarte mult coloniștii. Este necesar de menționat că porumbeii aveau o carne foarte delicioasă. Vânătoarea de porumbei s-a transformat în distracție. James Fenimore Cooper (1789 - 1851) [5], descrie în unul din romanele sale foarte bine cum  localnicii din sate și orașe  ieșeau pe străzi la apariția porumbeilor, înarmându-se cu puști și praștii. Ei omorau atâțea porumbei câți reușeau să omoare. Porumbeii erau puși la păstrare în pivnițe frigorifice, îi pregăteau pe loc, hrăneau cîinii sau pur și simplu îi aruncau. Se organizau chiar și competiții de tragere în porumbei, iar la sfârșitul sec. XIX-lea au început a trage din mitraliere [3].

Reproducerea. 

Figura nr. .. Harta reprezintă zona de reproducere a porumbelului migrator (zona roșie) și zona de iernare evidențiată cu portocaliu [6].

Dispariția. Cifrele care sunt legate de existenţa şi dispariţia acestei specii vin încă o dată să confirme proporţiile dezastrului care poate fi lăsat în urmă de oameni. În 1870 mai existau stoluri de două miliarde de păsări. 45 de ani mai târziu specia a dispărut. Unele stoluri aveau o lungime de 500 de km şi o laţime de până la 2 km, uneori durând ore întregi până ce aceştia treceau pe deasupra unei localităţi. Problema cea mai mare era reprezentată de excrementele acestora, deoarece atunci când porumbeii se ridicau în aer de pe un teren, toate ierburile, plantele şi tufele erau moarte, iar copacii mureau ulterior datorită solului acid. Se estima că un singur foc de puşcă putea ucide cel puţin două sute de păsări. Dar sigur că această metodă nu putea duce aşa de uşor la extincţia acestora.

 

Figura Vânătoare de porumbei [1].

   

    O metodă folosită pentru uciderea lor a fost acoperirea solului cu iarbă inflamabilă şi sulf. După ce porumbeii se aşezau pe crengile copacilor pentru înnoptare, se dădea foc amestecului care degaja un fum dens care sufoca păsările. Astfel erau ucise milioane de păsări în doar câteva ore. În alte cazuri se împrăştiau pe jos grăunţe îmbibate în alcool, astfel că păsările dezorientate deveneau o ţintă uşoară pentru oameni. Ultima mare vânătoare de porumbei a avut loc în anul 1878, când timp de 30 de zile vânătorii au doborât un stol de peste un milion de exemplare care se adăpostise într-o pădure din vecinătate. Câte cinci vagoane încărcate cu păsări plecau zilnic către pieţele din Boston şi New York. Pe data de 23 septembrie 1907 a fost ucis ultimul porumbel migrator din natură. 

    Ultimul exemplar captiv, cu numele Marta [3] a murit la 1 septembrie 1914 la grădina zoologică din Cincinnati, din Statul Ohio [4], la vârsta de 29 de ani şi în prezent poate fi admirat împăiat în colecţia de păsări rare a Institului Smithsonian [1].